Articol: Rugaciunea pentru cei adormiti in Sfanta Scriptura

                                       Rugaciunile pentru cei adormiti in Sfanta Scriptura

 

  INTRODUCERE 

 

                      Biserica, se întemeiază, pe credinţa noastră, prin mărturisirea lui Hristos,  care a venit să mântuiască lumea. Cuvântul ,,rugăciune”  provine din limba greacă, de la cuvântul (προσευχή şi εύχή –προσεύχεσθαι), desemnând, implorare. Rugăciunea, a constituit şi constituie un element important în viaţa credincioşilor tuturor religiilor. Ea reprezintă dialogul omului credincios cu Fiinţa Divină pe care acesta o adoră. In cadrul rugăciunilor, noi, creştinii vorbim cu Dumnezeu, iar Dumnezeu vorbeşte cu noi prin intermediul Sfintei Scripturi. Una dintre obligaţiile creştinilor este acela de a se ruga. În concepţia creştină, moartea,reprezintă despărţirea sufletului de trup. Cuvântul  ,,moarte” provine din grecescul (θάνατος – θανατοũν), şi reprezintă plata pentru păcat. Cuvântul ,,moarte” a fost folosit de către Dumnezeu pentru prima dată în rai, când a zis protopărinţilor noştri Adam şi Eva: ,,Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit!’’ (Facere 2, 17).                                                                                       

          Din punct de vedere fizic, moartea este încetarea definitivă a tuturor func–ţiunilor organice ale unei fiinţe[1].  

          Din punct de vedere creştin moartea este descompunerea fiinţei omeneşti din cele două părţi constitutive: cea materială – adică trupul – ,,merge in pământ, urmând a se descompune, iar partea spirituală – adica sufletul – merge la cele veşnice . Aşadar moartea, desface sufletul de trup, trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul merge L-a Dumnezeu care l-a dat’’ (Eclesiast 12, 7)[2]. Pentru suflet, însă, moartea trupului reprezintă momentul în care el trece la o altă viaţă, spirituală în care va vieţui în chip conştient până la Înfricoşata şi cea de-a doua venire a Mântuitorului, când, după ce trupul va învia se va uni cu acela transfigurat şi va primi răsplata veşnică (II Corinteni 5, 1)[3]. Omul, a fost creat de Dumnezeu ca să fie nemuritor, aşa încît atât trupurile protopărinţilor noştri Adam şi Eva cât şi sufletele lor erau nemuritoare. Moartea are un sens aparte în creştinism,ea având înţeles nu de distrugere, ci de trecere în veşnicie.Moartea în Hristos aduce cu sine ca răsplată – viaţa veşnică (Apocalipsa 14,13)[4].

         Biserica Ortodoxă, a îndemnat permanent pe fii ei la menţinerea unei vieţi creştine autentice spre dobândirea nemuritoarei fericiri cereşti. Iisus Hristos Dumnezeul nostru a oferit tuturor posibilitatea de a se mântui dacă va avea credinţă, nădejde şi fapte bune. Până la Iisus Hristos nemurirea era un concept care nu exista, fiind atribuită doar lui Dumnezeu. Astăzi creştinii mărturisesc în Simbolul Credinţei adevărul fundamental al Bisericii Ortodoxe – nemurirea sufletelor şi viaţa de veci. Însuşi Iisus Hristos a mărturisit că ,,Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii’’ (Marcu 12, 27), fapt ce arată importanţa pe care o are viaţa primită de fiecare om. Despărţindu-se de trup, sufletul nu pierde nimic din însuşirile sale ci îşi păstrează natura sa spirituală putându-se reuni cu trupul abia după judecata de la a doua venire a Domnului[5]. Cultul morţilor este una dintre ierurgiile cele mai de seamă ale creştinismului ortodox, având ca fundament nemurirea sufletului, existenţa vieţii veşnice şi a judecăţii particulare, pentru răsplata faptelor fiecăruia.

 

                        

         I. Moartea şi rugăciunea în conceptul Vechiului Testament

 

          Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament apare ideea conform căreia omul trece de la viaţa pământească, vremelnică, la cea veşnică. În întreaga Scriptură, moartea este considerată ca o trecere –dincolo– la părinţi, moşi şi strămoşi, unde – sufletul – trăieşte o viaţă reală. Rugăciunile pentru cei adormiţi îşi au obârşia de la începutul istoriei Vechiului Testament.  

        În vechime exista obiceiul de a se frânge pâine pentru cei adormiţi. Evreii aveau convingerea că vor merge în iad – şeol – de unde sufletul aştepta să fie scos de Dumnezeu. După moarte rudele închideau ochii şi gura celui decedat (Facere 46, 4), apoi îi dădeau ultima sărutare (Facere 50, 1). 

         Apropiaţii celui răposat, pregăteau trupurile lor după moarte, pentru îmbălsămare după ce îl spălau, ungeau cu aromate şi îl înfăşurau în giulgiu. Neînhumarea trupului era considerată la evrei batjocură şi insultă faţa de cel mort (3 Regi 16, 4). Evreii îşi îngropau morţii în morminte, peşteri naturale sau artificiale. Mormântul, în ebraică  ,,keber” era numit ,,casa veşniciei’’, fiind format dintr-o bancă lângă pereţii peşterii sau dintr-o piatră pe care aşezat cel adormit. Bocitoarele aveau un rol important în cultul morţilor. Ele, veneau 7 zile la rând plângând pe răposat. Evreii obişnuiau să-şi îngroape morţii alături de unele obiecte ale lor. Cei de neam evreu îşi manifestau sentimentele prin bocet (2 Regi 3, 32), post (1 Regi 31, 13), ruperea veşmintelor de la piept (2 Regi 3, 31), prin şederea în praf (2 Regi 12, 16), îmbrăcarea unei haine negre (4 Regi 3, 31) sau prin acoperirea feţei şi a capului (2 Regi 15, 30). Doliul dura 7 zile, în cazuri extraordinare dura 40 de zile (Daniel 24, 8). În cazul preoţilor doliul era doar de 7 zile pentru decesul rudele apropiate. Arhiereul purta doliu doar în caz de duşmănie.

       Rugăciunea, a avut o deosebită importanţă în perioada vechitestamentară, asupra tuturor popoarelor. Începând de la omul primitiv s-a văzut dorinţa ca acesta sa-şi manifeste prin lucruri simple iubirea şi nevoia faţă de ajutorul divin[6]. Rugăciunea împreună cu jertfele sângeroase şi nesângeroase formau în perioada veche cultul divin, din care se poate observa nivelul la care omul ajunsese să conceapă şi să slăvească pe Dumnezeu atât prin fapte cât şi prin cuvinte. În general, rugăciunea reprezintă o parte însemnată a tezaurului religios al unui popor care caută cu sârguinţă limanul vieţii paşnice şi veşnice, dar şi eliberarea de sub povara păcatului şi al nevoii. În Vechiul Testament rugăciunea a avut diferite forme conform civilizaţiei şi cugetării fiecărui popor antic. Prin conţinutul ei variat, rugăciunea biblică, are o adâncă valoare spirituală şi o evidentă trăsătură morală, care o scoate în evidenţă faţă de formele magice întâlnite la religiile politeiste.

        Sensul adevărat şi rostul  rugăciunii în viaţa omului este evidenţiat foarte clar în Sfânta Scriptură prin multitudinea textelor alcătuite în perioada vechitestamentară. Însemnătatea rugăciunii pentru viaţa spirituală este evidenţiată în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, dar şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, fiind definită ca o înălţare a minţii şi a voinţei omului către Dumnezeu[7].

        După Sfânta Scriptură rugăciunea înseamnă păstrare legăturii permanente dintre om şi Dumnezeu, această legătură existând chiar în starea paradisiacă a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Prin căderea în păcat ei pierd nemurirea trupului dar continuă să rămână în legătură cu Creatorul lor[8]. Păcatul săvârşit în rai a îndepărtat pe om de Dumnezeu dar nu definitiv, el putându-se apropia de Dum–nezeu prin rostirea rugăciunilor şi săvârşirea faptelor bune, adică a respectării poruncilor divine.

        Dobândind libertatea de a alege binele sau răul, moartea sau viaţa, omul se poate angaja într-o conlucrare dintre libertatea lui şi harul divin pe care acesta îl dobîndeşte fără să fi avut vreun merit propriu; acest concept se numeşte  sinergie. În cuprinsul cărţii Facerea, aflăm că omul a fost creat din sfat dumnezeiesc (Facere 1, 26), el fiind alcătuit din trup şi suflet, două elemente diferite din punct de vedere compoziţional. Aceste elemente îl fac conştient pe om de originea sa şi îl cheamă la asemănarea cu Creatorul Său – Dumnezeu – prin cultivarea virtuţilor.

         Dacă hrana necesară trupului este materia organică sau animală în vederea susţinerii vieţii, sufletul poate fi susţinut, hrănit sau îngrijit prin intermediul rugăciunii, realizându-se un dialog continuu între creatură şi Creator. De aceea apare mereu acea dorinţă a omului de a se desăvârşi pe plan spiritual. În Vechiul Testament trăirea omului în comuniune cu Dumnezeu se putea realiza doar dacă acesta aducea rugăciuni şi jertfe lui Dumnezeu, astfel apărând cultul divin[9].  

         Prin rugăciune omul se ridică mereu la Dumnezeu iar El coboară către el oferindu-I din bunătăţile Sale, ajutându-l să învingă orice intemperii care i se opun voii sale de a se uni cu Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul Său. Atât rugăciunea cât şi sacrificiile exprimă încrederea totală şi supunerea omului faţă de Dumnezeu. Acestui act de credinţă i se mai adaugă circumciziunea, act încheiat între Dumnzeu şi patriarhul Avraam (Facere 17, 11) şi sărbătorile mozaice.

 

 

 

                II.Moartea şi rugăciunea în conceptul Noului Testament

 

       În Noul Testament ideea despre moarte este prezentă foarte nuanţat, având un rol important, acela al unirii cu Hristos. În Noul Testament, moartea apare ca fiind de mai multe feluri:

    1.Moarte trupească sau fizica, naturală; ea reprezentând – despărţirea sufletului de trup (Luca 2, 26 ; 16, 22 ; Ioan 11, 4, 13);

    2.Moarte violentă, determinată ca o consecinţă în urma săvârşirii unui păcat grav sau de moarte (Matei 15, 4; Marcu 7, 10);

    3.Moarte martirică (Matei 5, 10; 10, 21; Marcu 13, 2; Faptele Apostolilor 7, 59; Apocalipsa 6, 10; 20, 4);

    4.Moarte sufletească, ea apare ca urmare a trăirii în păcat, fără Dumnezeu (Efeseni 2, 11; Coloseni 1, 21; Luca 15, 24; Timotei 5, 6; Apocalipsa 3, 1);

    5.Moarte sacramentală, prin Botez (Romani 6, 3; Galateni 5, 4), ea mai este numită ca fiind cea care deschide calea spre mântuire. Cei ce primesc Botezul, mor păcatului, curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de cele săvârşite până atunci, îmbrăcându-se în haina luminoasă a lui Hristos.

    6.Moartea veşnică, este cea mai cumplită dintre toate celelalte, constând în condamnarea la suferinţă veşnică (Apocalipsa 20, 14)[10].

Acest fel de moarte nu-i atinge pe credincioşi nicidecum, aşa cum ne asigură Domnul nostru Iisus Hristos – Cel ce crede (în El) chiar de va muri, viu va fi (Ioan 11, 25), iar Sfântul Apostol Pavel precizează că ,, Iată taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba’’ (I Corinteni 15, 51). La a doua venire a Mântuitorului cei aflaţi în viaţă îşi vor schimba trupurile din muritoare în nestricăcioase(I Corinteni 15, 51-54; I Tesaloniceni 4, 17). Domnul nostru Iisus Hristos a venit in lume, întrupându-Se din Fecioară Preacurată spre mântuirea noastră, aducând mântuire prin jertfa Sa de pe cruce (Romani 5, 10; I Petru 3, 18). Surpând – prin moartea Sa – pe cel ce avea stăpânire asupra morţii, adică pe diavolul, El a izbăvit pe acei pe care  ,,frica morţii ii ţinea în robie toată viaţa”  (Evrei 2, 14-15).

    În înţeles neotestamentar, cuvântul ,,moarte”, are sens de nimicire sau de distrugere a vieţii fizice. Imediat după moarte, sufletele sunt orânduite la o judecată particulară, loc în care sunt supuse toate sufletele fără nici o excepţie[11].

După judecata particulară sufletele, care conform faptelor lor bune sau rele ajung fie în iad fie în rai, acolo au parte de situaţie provizorie până la judecata universală la care sufletele vor fi supuse pentru a primi plată în rai sau osândă veşnică în iad alături de diavolii răzvrătiţi.

       Mântuitorul a venit în lume pentru mântuirea tuturor, astfel întemeind Biserica, prin scump sângele Său. Biserica fiind păstrătoare a învăţăturilor dumnezeieşti, precum dătătoare de viaţă prin – harul divin – energia necreată care izvorăşte din persoanele ipostatice a Fiinţei divine cu scopul mântuirii şi sfinţirii credincioşilor, fiind de asemenea indispensabil mântuirii. Moartea lui Hristos pe cruce – ca Mijlocitor al Noului Testament (Evrei 9, 15), a avut darul împăcării omenirii cu Dumnezeu dar şi al biruinţei asupra morţii şi a diavolului. Moartea, ca fenomen, apare sub forma unor expresii ca: ,,Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”  (Faptele Apostolilor 2, 24) – pe care le-a dezlegat Hristos; ,,Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roadele morţii”, lucrate în oameni de patimile păcatelor (Romani 7, 5), provocând, o mireasmă a morţii spre moarte ,,Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie”  (2 Timotei 1, 10).

       Se poate vorbi şi de o  slujire spre moarte, ,,Iar dacă slujirea cea spre moarte, săpată în litere, pe piatră, s-a făcut întru slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-şi aţintească ochii la faţa lui Moise, din pricina slavei celei trecătoare a feţei lui”  (2 Corinteni 3, 7) – a legii vechi. Iisus Hristos Care a trecut prin moarte, are cheile morţii şi ale iadului: ,,Şi Cel ce sânt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Moartea este privită în creştinism  şi ca un somn; despre fiica lui Iair aflăm că nu a murit, ci doarme (Marcu 5, 39). Biserica ca instituţie divino-umană, cuprinde pe toţi credincioşii de la întemeierea sa şi până la sfârşitul veacurilor. Ca trup tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, Biserica are două înfăţişări: una văzută – Biserica luptătoare şi alta nevăzută, a îngerilor, drepţilor – Biserica triumfătoare. Între aceste două înfăţişări există o strânsă legătură prin lucrarea Duhului Sfânt. Posibilitatea comuniunii reale între cele două înfăţişări ale Bisericii stă pe temeiul Duhului, al iubirii lui Dumnezeu şi al credinţei manifestată prin rugăciune.Sufletul creştinului aprins de dragoste dumnezeiască şi credinţă caută mereu această comuniune, care este fiinţială pentru viaţa sa spirituală.

      Conform învăţăturii creştine cei ce adorm în credinţă cu nădejdea învierii celei veşnice sunt consideraţi a fi fraţii noştri, care au primit acelaşi Botez şi au aceeaşi credinţă. Credincioşii care au adormit în Domnul rămân în strânsă şi neîntreruptă legătură spirituală cu mădularele Bisericii luptătoare.

     Iubirea creştină este ,,axa”, prin care intrăm şi ne menţinem în comuniune cu Dumnezeu, dar şi cu semenii. După cum afirmă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan iubirea este – porunca lăsată ca testament de Mântuitorul Iisus Hristos.

,,Dumnezeu este iubire”, iar creştinii pot rămâne fii ai Lui doar dacă vor rămâne în iubire (Ioan 13, 34-35; 1 Ioan 4, 8). Creştinul poate trăi în Hristos doar dacă va avea o iubire vie, lucrătoare manifestată prin fapte bune; căci iubirea este energie creatoare şi foc divin aprins de Hristos prin jertfa Sa de pe Golgota (Luca 12, 49) manifestată în întreg cosmosul[12].

     După ce şi-a dat sfârşitul un membru creştin, familia anunţă Biserica, se trage clopotul pentru a înştiinţa pe toţi că a murit un frate, membru al Bisericii; îi aprind lumânări, apoi îi spală copul neînsufleţit şi-l îmbracă în haine noi, după care plângându-l îl aşează în sicriu. După aceasta mortul e înfăşurat cu o pânză şi i se pune o icoană pe piept şi o fâşie de pânză pe frunte ca simbol al încununării vieţii creştine, în care s-a străduit în folosul mântuirii sufletului. Aprinzând lumânări şi aducând flori pe sicriu rudele şi prietenii se roagă pentru odihna şi iertarea păcatelor lui.

     Preotul, după ce soseşte la familia îndurerată cântă Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule), citeşte stâlpii cu rugăciunea de dezlegare sau cineva dintre credincioşi citeşte Psaltirea. Coliva simbolizează trupul mortului, fiind pregătită de familia răposatului. După ce familia pregăteşte pe cel adormit, Preotul începe slujba prin care conduce pe răposat pe ultimul drum, făcând opriri din loc în loc cu cântări şi rugăciuni în procesiuni cu crucea şi coliva înainte, fiind urmat de cei iubiţi şi de prietenii sau fraţii de credinţă. Atunci când convoiul funerar s-a ap–ropiat de biserică se trage clopotul cu putere spre anunţarea fratelui care pleacă din familie şi din sânul Bisericii.

      Aşezat pe catafalc în mijlocul Bisericii, răposatul e prohodit cu toată evlavia, cu cântări, citiri şi rugăciuni într-o atmosferă de adâncă umilinţă şi tăcere în care toţi răspund: ,,Dumnezeu sa-l ierte” sau ,,Dumnezeu sa-l odihnească’’.Puterea de a ierta păcatele a fost transmisă Episcopilor şi Preoţilor prin succesiune neîntre–ruptă de la Apostoli şi prin ei înşişi de la Domnul (Ioan 20, 22-23; Fapte 14, 23; 20, 28; Tit 1, 5). În momentul îngropării preotul se roagă Maicii Domnului, îngerilor şi tuturor sfinţilor ca să mijlocească înaintea Prestolului Sfintei Treimi, în vederea iertării păcatelor răposatului. După ce trupul celui adormit este dat îngropării, preotul varsă din cadelniţă cenuşă pentru a adeveri cuvântul Scripturii:  pământ şi cenuşă suntem, ,,Şi răspunzând Avraam, a zis: Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sânt pulbere şi cenuşă” ( Facere 18, 27).

      Apoi se varsă vin amestecat cu untdelemn, vinul este simbolul sângelui, turnarea lui peste trupul mortului preînchipuind nemurirea. Untdelemnul folosit simbolizează pecetea lui Hristos. Despre colivă se ştie că închipuie însuşi trupul mortului, ca semn văzut al credinţei noastre în înviere (Ioan 12, 24; I Corinteni 15, 36).   

      Crucea care se aşează la căpătâiul celui mort reprezintă semnul biruinţei asupra morţii, semnul lui Hristos, scutul mormântului celui răposat care aşteaptă judecata şi răsplata faptelor sale, sub încredinţarea rugăciunilor făcute de cei vii în locaşul lui Dumnezeu. La sfârşitul slujbei, preotul, ţine un cuvânt de mângâiere pentru familie, arătând virtuţile şi calităţile celui plecat de printre ei subliniind sensul vieţii creştine ca o ,,trecere din moarte la viaţă” dacă le-a avut, iar dacă nu îmbărbătând familia îndurerată.

       Clopotele au un rol crucial trăgându-se şi la finalul slujbei de înmormântare, atrăgând şi milostivirea dumnezeiască asupra celui adormit. Astfel ,,Trupul se duce în pământ de unde a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu Care L-a dat’’ (Eclesiast 12, 7). La trei, nouă şi patruzeci de zile se fac pomeniri sau agape în care familia care a pierdut pe cineva drag face milostenie săracilor, căutând să milostivească pe nemitarnicul Dumnezeu.Aceste agape sunt de o mare importanţă deoarece sunt numite ,, mese ale dragostei creştine’’ şi au rolul de a uşura până şi pe cei osândiţi la moarte vremelnică până când va avea loc Parusia Domnului.Un alt element important îl reprezintă şi purtarea grijei de morminte (Matei 23, 29; Deuteronom 26, 10-14).

          Biserica mijloceşte permanent pentru iertarea păcatelor tuturor, atât celor vii cât şi celor adormiţi, către Capul ei nevăzut care este Hristos, Domn al slavei ,Veşnicul Împărat al tuturor şi a toate.

 

 

                            III. Comuniunea creştinilor cu cei adormiţi

 

               Rugăciunile pentru cei morţi stau într-o strânsă legătură cu cinstirea sfinţilor. Ea face parte dintre problemele doctrinare eshatologice, împreună cu cea a morţii, a sufletului omenesc şi a vieţii de dincolo de mormânt. Pomenirea celor adormiţi şi faptele de milostenie făcute pentru dânşii au rolul de a ne menţine într-o strânsă comuniune. Alexei Homiakov spunea că ,,ne mântuim în şi prin comuniune cu Dumnezeu şi semenii noştri, în comuniune de iubire (χоινωνία άγάπης) şi rugăciune, în întrajutorare reciprocă în viaţa aceasta şi după moarte, dar pierim în izolare prin păcat”[13].

        Moartea, privită ca un fenomen universal şi inerent al firii umane, a survenit ca urmare a păcatului originar; fiind totodată şi plată a lui (Romani 6, 23). Totuşi avem credinţa că moartea este doar o despărţire a sufletului de trup urmând să primim răsplata credinţei noastre – mântuirea sufletelor noastre – (I Petru 1, 9).

În lumina Sfintei Evanghelii, cei vii şi cei morţi, sunt fii ai Aceluiaşi Părinte. Sfântul Apostol Pavel afirmă că ,,Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine; că de trăim sau murim ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-9). Despărţindu-se sufletul de trup, acesta, rămâne în judecata lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: ,,Ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână şi veşnică, în ceruri’’ (II Corinteni 5, 1); ,,Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul. De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui’’ (II Corinteni 5, 8-9).

       În Hristos, prin Hristos, în Biserică şi prin Biserica Sa, există o legătură tainică, puternică, unitară între cei vii şi cei morţi ,, Eu sunt învierea şi viaţa, spune Mântuitorul Hristos, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac’’ (Ioan 11, 25-26). Nemurirea sufletului şi dăinuirea lui în viaţa de dincolo este temeiul care stă la baza cultului morţilor. Comuniunea cu cei morţi se bazează pe iubire, iubire adevărată pe care suntem datori cu toţii să o împlinim atât faţă de cei vii cât şi pentru cei morţi (Ioan 13, 34-35).

        Iubirea, ca element fundamental în relaţiile dintre creştini şi mădulare ale trupului tainic în Hristos – restaurează– prin har şi integrează în comuniune, prin Biserică pe cei vii cu cei morţi. Iubirea este aceea care menţine vie legătura între cele două lumi în care acţionează Biserica permiţând apariţia unor schimbări radicale şi nefaste, orientând viaţa spre înţelegere şi apropiere de semeni ale căror griji, sentimente şi preocupări au tendinţa de a ne însuşi adevărata dragoste creştină.

       Aceste rugăciuni pentru răposaţi ajută la stabilirea comuniunii dintre noi cei vii cu cei ce au părăsit această viaţă vremelnică. Biserica se roagă în frunte cu membrii săi către Dumnezeu, cerând iertare de păcate atât pentru cei drepţi cât şi pentru cei păcătoşi, având încredinţare că tot ce cerem de la Dumnezeu este bun şi folositor (Efeseni 6,18), atât nouă celor de aici, cât şi celor cât şi celor care nu mai sunt vii, doar dacă vom face acest lucru cu iubire şi credinţă că ni se vor împlini cererile. Iubirea manifestată de creştini poate şi trebuie să se răsfrângă asupra tuturor, atât celor vii cât şi celor adormiţi (Matei 5, 44-46; I Ioan 4, 20-21).

      După învăţătura creştină, moartea fizică aduce imediat sufletul în faţa a două stări posibile: o stare de fericire – raiul şi alta de suferinţă – iadul. După faptele săvârşite în viaţa pământească, sufetul se poate învrednici, fie de rai (Luca 23, 43), sau locul unde merg  fericiţii care mor întru Domnul  (Apocalipsa 14, 13),  sânul lui Avraam  (Luca 16, 22),  împărăţia lui Dumnezeu  (Luca 13, 29), fie de iad (Luca 16, 23), care este numit  gheena focului  (Matei 5, 22),  focul cel veşnic gătit diavolului şi îngerilor lui  (Matei 25, 41).Mântuitorul Iisus Hristos are  cuvintele vieţii veşnice  ( Ioan 6, 68), El fiind Cel ce  dă viaţă veşnică , tuturor ce cred în El şi ascultă cuvintele Lui ( Ioan 3, 16; 5, 24;  6, 40).

     Câştigarea vieţii celei veşnice înseamnă în termeni teologici câştigarea mântuirii care se poate dobândi prin urmarea poruncilor Mântuitorului şi rămânerea în legătură neîntreruptă cu El. Această comuniune poate fi atinsă doar prin ascultarea de Biserică, ca instituţie sfântă întemeiată de Cuvântul Cel Întrupat a lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor[14], împărtăşirea cu Sfintele Taine dătătoare de har, prin credinţă, nădejde şi fapte bune. Noi, creştinii, avem credinţa că  ,,Dacă Hristos este în noi, trupul e mort pentru păcat, iar duhul, viaţă pentru dreptate” (Matei 5, 33).

    Hristos, Stăpânul vieţii şi al morţii ,,Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9), ne-a îndemnat pe toţi la comuniune şi dragoste faţă de toţi membrii Bisericii – vii şi morţi trupeşte, întrucât doar aşa putem răspunde poruncii Sale mântuitoare. Iubirea care nu moare niciodată (I Corinteni 13, 8), ne leagă pe toţi într-o unire neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor, ea este liantul nostru sau mijlocul prin care păstrăm legătura cu toţi membrii Bisericii din toate timpurile, dar şi cheia care deschide uşile raiului către fericirea veşnică.

     Iubirea ne aduce în comuniune cu cei adormiţi, devenind solidari şi membri ai Bisericii cu ,,cei care s-au împărtăşit de harul înfierii prin taina botezului”, pentru a-i avea mereu în gândurile noastre, dar mai ales atunci când înălţăm rugăciuni către Dumnezeu cerând iertare de păcate pentru noi, dar şi pentru cei adormiţi în Domnul pentru a se învrednici de soarta celor drepţi.

     Prin această acţiune a noastră, a celor vii, care ne considerăm alături sufleteşte – de cei adormiţi (rude, prieteni, cunoştinţe), fii ai Bisericii şi ne rugăm pentru sufletele lor ca şi pentru ale noastre, ne arătăm dragostea faţă de ei, contribuind la mântuirea comună. Acest lucru este cunoscut tuturor, mântuirea se poate dobândi mult mai uşor în comuniune cu toate mădularele Bisericii.  

     Rugăciunile pentru cei adormiţi reliefează şi mai bine ,,comuniunea sfinţilor”  – această legătură spirituală – prin mijlocirea Bisericii – între noi şi sfinţi, precum şi legătura noastră cu sufletele celor adormiţi.

     După cum am văzut, rugăciunile pentru cei adormiţi sunt expresia cea mai înaltă a comuniunii intime dintre Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare. Ele ne menţin pe noi, creştinii, strâns legaţi unii de alţii, ca mădulare ale trupului tainic al Domnului (I Corinteni 6, 15). Dovezile privitoare la necesitatea practicării rugăciunilor pentru cei adormiţi sunt prezente mai peste tot atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie.

    În Vechiul Testament se vorbeşte atât de rugăciunile pentru cei morţi, cât şi de ofrandele şi de postul în numele acelora. În cartea (Facerii 28,12), ea face legătura dintre cer şi pământ ca o ,,scară”, exprimând ideea că între credincioşi şi Dumnezeu se poate statornici o legătură prin intermediul rugăciunii.

     În alte locuri se pune în evidenţă – alături de ideea de rugăciune – şi  aceea de  jertfă , de zeciuială , de frângerea pâinii  şi consumarea paharului mângâierii, pentru cei morţi.De asemenea, în cele mai multe cărţi ale Vechiului Testament se vorbeşte despre postul pentru cei morţi, precum şi despre zidirea şi împodobirea mormintelor lor.(Deuteronom 26, 10-14; Levitic 15, 30; I Regi 31, 13; II Regi 1, 12; II Macabei 12, 41-46; Iisus Sirah 7, 36-37; Rut 2,  20; Psalmi 15, 10-11; 141, 7; Baruh 3, 5).

     Vedem astfel, că Dumnezeu porunceşte proorocului Ieremia: ,,Nimeni să nu frângă o pâine cu jale, ca mângâiere pentru mort  şi nu va umplea un pahar de vin ca mângâiere pentru moartea unui părinte sau a unei mame” (Ieremia 16,7). Bătrânul Tobit, cel milostiv cu îngroparea morţilor în robia asiriană, îşi sfătuieşte fiul să facă pomană cu pâine şi cu vin la mormântul celor drepţi, dar  să nu facă pomană cu cei păcătoşi: ,,Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi, dar păcătoşilor să nu dai” (Tobit 4, 17). Pentru cei morţi se posteşte 7 zile (I Samuel 31, 13), după pilda regelui David, care a plâns şi a postit până seara, pentru Saul şi fiul său Ionatan (II Samuel 1, 12). La rândul său, Iuda Macabeul se roagă fierbinte lui Dumnezeu să se ierte păcatele celor morţi ( II Macabei 12, 41-46).

      De departe cel mai bun exemplu de rugăciune, îl arată proorocul Baruh: ,,Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel şi a fiilor ce au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi relele. Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta’’ (Baruh 3, 4-5). Dar şi în cartea Iuda Macabeul se roagă fierbinte către Dumnezeu să  ierte păcatele celor morţi: ,,Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor ! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi (II Macabei 12, 42-46). Şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăţie pentru cei adormiţi, ca să se slobozească de păcat’’.

      Practica rugăciunii celor adormiţi a trecut din Vechiul Testament în Legea cea Nouă, îmbogăţită, spiritualizată şi înfrumuseţată cu sensuri noi în duhul iubirii şi al comuniunii.

       În Noul Testament sunt destule texte din care se deduce datoria noastră a celor vii de a ne ruga pentru cei morţi. Mântuitorul Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi că iertarea păcatelor poate avea loc şi dincolo de mormânt, prin mijlocirea celor vii. Adresându-se lui Petru îi zice: Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi oricâte vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri’’ (Matei 16, 19). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să facem cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii ( I Timotei 2, 1); expresia pentru toţi oamenii nu cuprinde doar pe cei din lumea aceasta ci şi pe cei de dincolo de mormânt, care trăiesc în aşteptarea judecăţii de obşte.

      În Biserica creştină, încă din timpul Sfinţilor Apostoli, se făceau rugăciuni şi mijlociri pentru cei morţi. În Epistola I către Corinteni se vorbeşte despre botezul pentru cei morţi: ,,Ce vor face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei? (I Corinteni 15, 29).

De aici se poate observa dragostea şi sensibilitatea celor care acceptau să se boteze pentru aceştia în nădejdea învierii.

      Sfintele Evanghelii ne prezintă cazuri în care Mântuitorul învie din morţi pe fiica lui Iair, la cererea acestuia (Luca 7, 11-16); învie la rugămintea Mariei şi a surorii sale Marta pe prietenul Său Lazăr cel mort de 4 zile ca şi oarecând Ilie, care a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17-24). De asemenea, Sfântul Apostol Petru, a înviat pe Tavita din Iope, pentru mijlocirea ucenicilor (Fapte Apostolilor 9, 40); iar Sfântul Apostol Pavel a înviat pe tânărul Eutihie din Troa (Faptele Apostolilor 20, 9-12). Cultul morţilor s-a îmbogăţit treptat odată cu dezvoltarea vieţii creştine, îndeosebi după anul 313 când Împăratul Constantin şi maica sa Elena dau libertate creştinilor şi declară creştinismul religie de stat prin Edictul de la Milan.

        Pomenirea morţilor a fost inclusă în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca fiind o ierurgie sau lucrare sfinţitoare. În prima liturghie, cea a Sfântului Iacob găsim o frumoasă rugăciune pentru cei morţi: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor şi al trupurilor, adu-ţi aminte de toţi drepţii de care ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua de azi. Dă-le lor odihnă în locaşurile cereşti, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, sfinţii noştri părinţi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde străluceşte totdeauna lumina feţii Tale’’.

          În Didahiile Apostolilor, găsim următorul îndemn cu privire la pomenirea celor morţi: ,,Să se pomenească ziua a treia a morţilor, cu psalmi, cu citiri şi cu rugăciuni, din pricina Aceluia care a înviat după trei zile. În ziua a noua se face pomenire pentru cei adormiţi deoarece sufletul este însoţit de îngeri înaintea Sfintei Treimi. Şi ziua a patruzecea, după pilda veche, căci aşa l-au plâns poporul pe Moise” (Deuteronom 34, 8).

         Aşa după cum am văzut există numeroase mărturii în ceea ce priveşte rugăciunile pentru cei adormiţi, fapt care ne obligă la întreţinerea unei legături trainice între cei vii şi cei adormiţi, privind păstrarea comuniunii dintre Dumnezeu şi cei răposaţi cu scopul obţinerii vieţii celei veşnice.

 

              

 

          IV.Obiecţii în legatură cu rugăciunile pentru cei adormiţi

 

             Există şi astăzi numeroase obiecţii care se aduc cultului morţilor şi îndeosebi rugăciunilor şi practicilor recomandate de Biserică în folosul sufletelor celor adormiţi[15]. Cele mai multe dintre ele vin de la cei care neagă temeiul lor biblic si valoarea lor pentru mântuirea sufletelor. Ele sunt consecinţe fireşti ale doctrinelor sau concepţiilor greşite despre mântuire şi faptele bune ca expresie vie a credinţei creştine.

     Rugăciunile pentru cei adormiţi se încadrează în slujbele recomandate de Sfânta Scriptură şi practicate în Biserica creştină de la începuturile ei. Ele se întemeiază pe faptul că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, aşa că iubirea dată ca poruncă de Hristos, trebuie să-i cuprindă pe toţi, fiind singurul mijloc al obţinerii ei.

      Iubirea este adresată făpturii umane, ca fiind creaţie a lui Dumnezeu, destinată nemuririi prin bunul cel mai de preţ, care este sufletul. Moartea înţeleasă ca distrugere, desfiinţare totală a omului – chipul lui Dumnezeu, nu este acceptată de creştini deoarece după căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a oferit mereu ajutor milostivindu-se spre ei. Omul, îşi continuă, aşadar, prin sufletul său existenţa dincolo de sfârşitul vieţii trupeşti, în veşnicie. Potrivit acestora, sensul vieţii de dincolo, este determinată, de modul în care omul şi-a trăit viaţa, fie făcând fapte bune şi plăcând lui Dumnezeu, fie trăind în păcat făcându-se potrivnic Lui.

      În opoziţie cu acestea, protestanţii, neagă valoarea faptelor în folosul mântuirii,  susţinând că mântuirea se poate obţine doar prin credinţă (,,sola fide”); însă prin această învăţătură nesocotesc întreaga lucrare a Bisericii, practicată de Sfinţii Apostoli, şi de Sfinţii Părinţi. Necesitatea credinţei şi a faptelor bune ne este arătată în multe locuri din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Astfel, Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, afirmă în Epistola sa: ,,Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără fapte, moartă este” (Iacov 2, 26).

       În Noul Testament se vorbeşte despre o judecată particulară, care va avea loc imediat după despărţirea sufletului de trup sau judecata particulară, precum şi de o judecată obştească sau universală care va avea loc la sfârşitul veacurilor (Matei 25, 31; Luca 16, 22; 23, 43; Marcu 16, 16; Ioan 5, 24; Romani 14, 10-15; II Corinteni 15, 20; I Tesaloniceni 4, 16; Evrei 9, 27). În perioada dintre cele două judecăţi, sufletele celor adormiţi sunt destinate provizoriu, prin sentinţa primei judecăţi, fie spre osândă, fie spre fericire, conform vieţii trăite pe pământ. Decisive privind repartizarea sufletelor, sunt credinţa şi faptele bune care vor cântări cel mai mult in balanţa judecăţii pentru a dobândi raiul şi deci, viaţa veşnică. 

     Biserica, a practicat încă din perioada apostolică rugăciunea şi postul, pentru sufletele celor adormiţi, prin care se păstrează o legătură neîntreruptă între toate mădularele sale. Îndemnul neotestamentar de a ne ruga unii pentru alţii, s-a fixat în Biserică, şi a fost numită ,,comuniunea sfinţilor” sau legătura dintre partea văzută – lumească a Bisericii, Biserica luptătoare şi partea nevăzută, a îngerilor şi a sfinţilor, Biserica triumfătoare. Slujbele şi practicile Bisericii care au în vedere relaţiile membrilor Bisericii pământeşti cu sufletele celor plecaţi dintre noi, trebuie socotite ca legături fiinţiale dintre cele două aspecte ale Bisericii. 

     Astfel, temeiurile biblice şi patristice, exprimă, ideea că aceasta este expresia cea mai înaltă a comuniunii intime dintre noi, cei vii şi cei răposaţi.

     Dacă Biserica Romano-Catolică, prin doctrina şi practicile ei privitoare la cultul morţilor, a accentuat prea mult rolul judecăţii particulare, în detrimentul celei universale, cultele protestante, faţă de Biserica Romano-Catolică, desfiinţează judecata particulară, oferind importanţă numai  judecăţii universale.   

      Potrivit credinţei noastre, situaţia celor care au primit verdictul defavorabil la judecata particulară, se poate schimba prin rugăciunile pentru cei morţi şi prin celelalte mijloace oferite de Biserică. De altfel, noi credem că, în viaţa de dincolo sufletele au parte de o stare provizorie, în sensul că, prin rugăciunile Bisericii luptătoare şi mai ales prin mijlocirile sfinţilor, pot să obţină o poziţie din ce în ce mai bună, după cum ne asigură Mântuitorul Iisus Hristos: ,,În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v-aş fi spus că Eu că Mă duc să vă pregătesc vouă loc?’’ (Ioan 14, 2).

      La întrebarea dacă trebuie să ne rugăm pentru cei ce au păcate grave, care nu se pot ierta, trebuie să spunem că acesta ţine numai de voia lui Dumnezeu, întrucât doar El ştie păcatele noastre ale tuturor. Episodul în care Mântuitorul a luat apărarea unei femei condamnate de farisei (Ioan 8, 3-11), dar şi tâlharul de pe cruce, care s-a pocăit în ultimele clipe ale vieţii pământeşti (Luca 23, 43), sunt grăitoare în această privinţă.

      Aşadar, noi, oamenii, nu vom putea şti niciodată ce păcate a avut o persoană decedată, aşa cum ne este cunoscut faptul că singur Dumnezeu cunoaşte şi faptele bune şi cele rele, precum şi gândurile noastre, ale tuturor; dar trebuie să demonstrăm iubirea noastră faţă de cei răposaţi, care plecaţi fiind la Domnul, au nevoie de solidaritatea noastră, fără de care nu poate avea loc comuniunea cu ei.

       Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi au un întreit temei: biblic, moral şi dogmatic.Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, sunt numeroase mărturii care susţin această practică adoptată de Biserică încă din cele mai vechi timpuri. Textul din (II Macabei 12, 39-46) ne oferă o mărturie istorică de mare importanţă pentru fundamentarea învăţăturii creştine, despre necesitatea pomenirii morţilor de către Biserică. Se poate observa, că în perioada precreştină, în iudaism exista credinţa că starea celor adormiţi poate fi modificată, prin mijlocirile celor vii sau în special a preoţilor prin jertfe şi rugăciuni către Dumnezeu. Pe de altă parte, din această rugăciune, se poate vedea că erau pomeniţi drepţii dar şi  păcătoşii, care aveau păcate de moarte. Acest text se adaugă ca argument biblic şi istoric în sprijinul autenticităţii credinţei şi practicii Bisericii cu privire la pomenirea celor adormiţi.  

        În cuprinsul Noului Testament, Sfântul Apostol Pavel, prin multe citate ne oferă siguranţa că rugăciunile noastre pentru cei morţi sunt primite de Dumnezeu, având un rol important.Iacov, ruda Domnului, ne îndeamnă, zicând: ,,Rugaţi-vă ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Acestă obligaţie religios-morală prezentă la Iacov, ne aminteşte că suntem fii ai lui Dumnezeu, trăim în comunitate cu cei răposaţi, având ca scop principal – mântuirea sufletelor .

      Temeiul dogmatic are în centrul său soteriologia ortodoxă, care este doctrina despre mântuirea noastră în Biserică prin Hristos. În centrul soteriologiei ortodoxe stă comunitatea de viaţă în duhul iubirii tuturor în Hristos, ca efect al harului împărtăşit Bisericii de Capul ei. Din această comunitate fac parte cei botezaţi în numele Sfintei Treimi. Aşadar, prin Sfânta Biserică, Trupul tainic al Domnului (Efeseni 1, 23; Coloseni 1, 14), noi suntem într-o continuă comuniune de viaţă cu Dumnezeu, cu sfinţii Săi şi cu cei adormiţi. Ca obligaţie religios-morală, noi trebuie să ne îngrijim  de binele şi  mântuirea sufletului lor, aşa cum ne îngrijim de sufletul nostru propriu. Marele teolog Alexei Homiakov (†1860) a rostit un mare adevăr dogmatic: ,,Ne mântuim în şi prin comuniune de viaţă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, în comunitate de iubire şi rugăciune, de milă şi într-ajutorare reciprocă în viaţa aceasta şi după moarte şi pierim în izolare, prin păcat’’.

Mai mult, cei adormiţi fiind membre vii ale Bisericii, iar Domnul Hristos este Dumnezeul viilor şi nu al morţilor (Matei 22, 32); El se aduce jertfă la Sfântul Altar în Sfânta Liturghie şi pentru păcatele lor, la fel cum se aduce jertfă pentru cei ce au adormit cu nădejdea învierii şi a vieţii de veci.

      Temeiul moral este strâns legat de cel dogmatic, şi are ca axă, iubirea prin care intrăm în comuniune de viaţă eternă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Iubirea este porunca cea nouă lăsată de Mântuitorul Hristos ca testament (Ioan 13, 34-35), în afara ei nefiind mântuire. Iubirea creştină jertfelnică este energia divină creatoare care se revarsă în întreg cosmosul, ea ne leagă de patria şi poporul nostru, fiind etern binefăcătoare, unind şi consolidând creatura, ca mai apoi să o integreze în Biserică.

     Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt fapte de milostenie faţă de aproapele nostru (Matei 5, 7; 25, 34-40; Luca 10, 38), prin ele ne arătăm dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de sufletul lor generos, acest lucru fiind evidenţiat într-un epitaf dintr-un cimitir ortodox: ,,Recunoştinţa adevărată / Trăieşte-n sufletul creştin / Nu prin lespedea de piatră, / Ci-n rugi fierbinţi / Spre Tatăl cel divin”.

     Astfel în rugăciunile pentru cei adormiţi se întâlnesc binefacerea cu recunoştinţa – două virtuţi creştine, care, îmbrăţişează duhul iubirii eterne (I Corinteni 13, 5, 8) şi sunt răsplătite de Mântuitorul cu darurile Sale cereşti, dăruind iertare şi odihnă fericită celor ce s-au pomenit.       

                                                     Concluzie

 

                  Prin urmare, rugăciunile pentru cei adormiţi sunt de mare folos atât pentru noi, cei care ne luptăm cu păcatul, cât şi pentru cei care au plecat dintre noi, strămoşi, moşi, părinţi, fraţi şi surori. În vederea consolidării comuniunii dintre noi, având ca temelie – iubirea –, axa care ne leagă în Hristos şi prin Hristos. Biserica se roagă neîncetat pentru toţi păcătoşii din sânul ei, având convingerea că pe unii îi poate scăpa din chinul cel veşnic, iar pe alţii îi poate uşura. Rugăciunile stăruitoare, însoţite de jertfa Sfintei Liturghii şi urmate de fapte de milostenie sunt cele mai potrivite mijloace prin care putem cere lui Dumnezeu uşurarea şi iertarea păcatelor celor răposaţi.

        Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi, au un adânc temei biblic,  dogmatic şi moral. Biserica consideră aceste rugăciuni foarte folositoare şi necesare pentru mântuirea subiectivă, pentru că imploră milă de la Domnul nostru Iisus Hristos. Ele izvorăsc din dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru şi împărtăşesc harul Sfântului Duh acelor suflete care au bineplăcut Lui după ce au părăsit tărâmul acestei vieţi vremelnice.

       Reculegerile, milosteniile şi mai ales pomenirile la Sfânta Liturghie pentru cei adormiţi înlesnesc mântuirea pentru cei vii, deoarece ele călăuzesc gândirea noastră spre perfecţiunile cereşti şi o abat de la ce-i înşelător şi vremelnic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                           Bibliografie

1. Bunea, Pr. Ioan, Cultul morţilor, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8, 1970
2. Corniţescu, Diac. Asist. Dr. Emilian, Sensul rugăciunii după Vechiul Testament, în ,,Ortodoxia”, nr.3, 1983
3. Drăguşin, Pr. Drd. Valeriu, Rugăciunile pentru cei adormiţi, în lumina Sfintei Scripturi, în ,,Ortodoxia”, nr.4, 1987
4. Ioanicescu, Pr. Ioan, Rugăciunile pentru cei morţi, în ,,Mitropolia Olteniei”, nr.1-2, 1975
5. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Temei al rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiţi, în ,,Ortodoxia”, nr. 3, 1985 
6. Mircea, Pr. Ioan, Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în ,,Ortodoxia”, nr.3, 1985
7. Mocanu, Prot. Mihai, Rugăciunile pentru cei morţi, rod al iubirii şi comuniunii, în ,,Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic”, nr. 4, 1988
8. Radu, Pr. Gheorghe, Moartea, judecata şi rugăciunile pentru cei adormiţi, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.1, 1979
9. Radu, Pr. Dr. Simion, Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi şi temeiul lor, în ,,Mitropolia Banatului”, nr.10-12, 1978
10. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002